Imperiul Roman NU a existat. Istoria Interzisă

TEZAUR SPECTACULOS DESCOPERIT ÎN COVASNA

TEZAUR SPECTACULOS DESCOPERIT ÎN COVASNA: TOPORUL DIN AUR AL GEŢILOR. Astăzi în Muzeul de istorie din VIENA…

Pe drumul dintre Țufalău și Brateș s-a găsit în anul 1840, într-un vas, un important tezaur getic de aur. Greutatea întregului tezaur ar fi fost de mai multe kilograme. Depozitul aparține mai degrabă începutului primei epoci a fierului, decât sfârșitului epocii bronzului. Este unul din cele mai spectaculoase tezaure de aur DIN EUROPA; alcătuit din peste 300 – 400 obiecte de podoabă din aur, printre care figurează și un topor de aur, considerat de specialiști ca fiind printre cele mai deosebite obiecte antice de aur din lumea europeană (secolul al VIII-lea î.Hr).

Satul Țufalău aparține de comuna Boroșneu Mare din județul Covasna și este situat pe malul stâng al Râului Negru, la 10 km de Sfântu Gheorghe, pe DJ 121, în Depresiunea Târgu Secuiesc. Pe teritoriul satului arheologii au semnalat existența unei așezări eneolitice în care s-a găsit ceramică pictată cu negru, dar și ceramică asemănătoare cu aceea din stratul superior de la Ariușd (caracterizată printr-o ceramică pictată, bicromă și tricromă, înrudită cu aceea de la Cucuteni).

Cea mai mare parte a tezaurul getic de aur descoperit în anul 1840 a fost risipită sau pierdută, doar o mică parte fiind salvată. Informațiile culese de-a lungul timpului vorbesc de nouă (9) securi din aur. Dacă ar fi așa, tezaurul ar fi pandantul depozitului de 9 topoare de bronz descoperite la Iași (topoarele zeului ZAMOLXIS, semnul lui IO; „Când unul se învârtește, celelalte nouă curg”), cu gaură transversală, de tip oriental.

Tezaurul ar mai fi cuprins câteva discuri convexe cu ornamente „au repousse”, inele de lanț torques, brățară cu capete spirală, un glob de aur, o placă groasă de aur, zăbală de aur, mărgele de aur și aur brut. Informațiile asupra conținutului său totuși nu concordă.

Și privitor la datarea tezaurului, există controverse; se consideră că tezaurul aparține începutului primei epoci a fierului, dar există și specialiști care îl datează în perioada mijlocie a epocii bronzului sau la sfârșitul epocii bronzului.

Piesele “recuperate” din acest tezaur sunt expuse în prezent la „Naturhistorisches Museum” din VIENA (Austria).

Sursa: George V Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau



vineri, 23 aprilie 2021

MUNTII SACRI AI DACILOR - Vf. Sureanu, Vf. lui Patru, Vf. Poiana Mu...

PRIMUL MESAJ SCRIS DIN ISTORIA OMENIRII

 DIN ADEVĂRURILE INTERZISE! - DE LA OMENA WARDEIYRA

IATĂ,

PRIMUL MESAJ SCRIS DIN ISTORIA

OMENIRII:

"ÎN JOS, SUB DEAL, ESTE UN ADĂPOST PT OAMENI ȘI ANIMALE.

DU-I PE TOȚI ACOLO, CĂ CERUL VA VORBI PRIN TUNET!"

Aurul alb de Ruschita

GEŢIA MAGNIFICA

marți, 8 octombrie 2019

RUŞCHIŢA – AURUL ALB ROMÂNESC

August 2016. De data aceasta, eram hotărât ca în drum spre Timișoara să mă opresc și să vizitez Cariera de marmură Ruşchiţa, dintr-o seamă de informații ce le-am auzit de-a lungul anilor, din care mi-am făcut tot felul de imagini și idei, conștient fiind că toate pot fi sau nu verosimile. Pentru a fi corecte, adevărate imaginile și ideile mele, trebuie să mă informez mai mult citind, dar mai ales trebuia să vizitez cariera, să am imaginea tridimensionala a carierei din spațiul ei din Munții Poiana Ruscă, un lanț muntos teșit de bătrânețe ai Carpaților Meridionali dintre Munții Apuseni și cei ai Banatului. Sunt munți frumoși, împăduriți cu văi adânci și peșteri misterioase, din șisturi cristaline încărcate de minerale grele, de tot felul de metale și fabuloși prin marmora care o conțin, pe care geologii o estimează la o vechime de trei sute de milioane de ani și la o cantitate de douăzeci de milioane de tone!

Cifrele acestea pe mine mă uimesc, ca să nu zic că de fapt mă aiuresc. Întâi, ca timp, pare cu adevărat o veșnicie terestră pe lângă cea biblică, ce este o nimica toată de nici zece mii de ani, deși te trec fiori la gândul că majoritatea muritorilor își duc eternitatea în cazane cu smoală incandescentă! Dar, se preconizează, datorită penuriei de smoală din iad și a supra aglomerației din cazane, ca politicienii români de după decembrie 1989, în frunte cu președinții, miniștrii, parlamentarii să fie introduși în butoaie cu … , pe care l-au mâncat în timpul mandatelor avute. Hotărâre drăcească de necesitate, bine venită şi meritată.

Interesul meu față de Marmura de Rușchița a crescut și mai mult de când am aflat că Domul din Milano a fost refăcut, prin anii 70, cu marmură de la noi, de la Rușchița, nu de la ei, din bine cunoscuta Carrara din care Michelangelo a sculptat celebra Pieta, pentru că marmora noastră, adevărat aur alb în zilele noastre, este mai bună în construcții fiind mai rezistentă păstrâdu-și nealterate calitățile. Azi, aflăm că străinii, lacomi globalizați, își înfig colții și-n Marmora de Rușchița, la fel precum o fac în Roșia Montana! Azi Roma, Viena, Londra au sărăcit, nu-și mai permit Marmură de Rușchița abia își mai permit gresie și faianță ordinară, în schimb lumea arabă își permite să placheze și grajdurile cailor pur arabi cu marmură. Deh, lumea e în permanentă schimbare ideologică și politică în funcție de puterea economică, dar și puterea economică e trecătoare și într-o zi se va termina și țițeiul arabilor precum aurul negru românesc, secătuit de străinii care i-au condus și îi conduc …

Înainte de Simeria, părăsesc bucățica de autostradă pe care am venit rapid și confortabil numai de la Sebeș – în rest este un calvar rutier datorită aglomerației la care vechile șosele nu mai fac față – și mă îndrept spre Țara Hațegului un spațiu românesc sacru prin frumusețe și istorie. Biserica din Densuș, unică în felul ei, așezată pe temelia unui templu getic și prin materialele folosite la construcția ei, certifică începutul timpuriu al creștinismului getic în Geto-România, creștinism cu zeci de milenii înaintea celui iudeo-ortodox (copiat după cel getic, și apărut abia în secolul IV era noastă- n. r. Carmen Pankau). Apoi urmează SarmiseGETuza, construită de legiunile împăratului Traian după al doilea război cu Decebal, un vestigiu foarte important al istoriei noastre lăsat într-o lamentabilă nepăsare și neglijență. Afară de o parcare asfaltată înconjurată de niște tarabe și un han improvizat din pefele, din 1990 nu s-a făcut nimic. Intre amfiteatrul, de lângă șosea, și forumul coloniei pe vremea romanilor, erau via plaustralis placată cu dalii mari de piatră așezate perfect, astăzi e un drumeag denivelat plin de gropi ce se transformă în noroi după fiecare ploaie. Despre forum și celelalte clădiri, vile, temple sau ateliere să nu le comparăm cum sunt întreținute și prezentate cu cele din străinătatea vestică a României, fiindcă ne cuprinde jalea. Romanii în construcțiile lor de aici au folosit pe lângă piatră și marmoră. Au găsit-o repede, la fel cum au găsit aurul și sarea geţilor, puțin mai jos, după Poarta de Fier a Transilvaniei, în zona comunei Bucovei de azi. Dar Munții Poiana Ruscă au și alte zăcăminte de marmură.

Marele zăcământ de marmură de la Rușchița a intrat în atenția lumii, a mineralogilor și a celor interesați în exploatarea ei datorita sculptorului maghiar Istvan Ferenczy, în Secolul XIX-lea,care a atras atenția asupra ei în Imperiul Habsburgic prin mass-media vremii, comparându-i calitățile cu cele ale marmorei de Carrara și estimând zăcământul la o foarte mare cantitate. Atât a trebuit, că a și sosit un constructor neamț foarte interesat, Johann Biebel, a urcat pe râul Rușchiței a cercetat nemțește, a evaluat bine și a cumpărat ieftin, aproape pe nimic, munții împăduriți dintre Pârâul Racii Mari și Pârâul Padeș, cei doi afluenți ai Rușchiței și a început exploatarea marmorei in 1883. Cum între timp Imperiul Habsburgic, în declinul lui istoric, a alunecat rău de tot când s-a unit cu Ungaria, numindu-se Austro-Ungaria, totul s-a maghiarizat în Ardeal și Banat. Chiar și fiul moștenitor a lui Johann Biebel a devenit Ianos ce s-a căsătorit cu fiica unui foarte mare, mare și viteaz, general ungur din Budapesta și au început exportul marmorei de la Rușchița în douăsprezece țări din Europa sub marca: Amagyar Carrara! Vezi reclamele și documentele timpului.

La magyar Carrara din Munții Banatului, prin 1900, munceau din greu vreo trei sute de gugulani – rumânii locului ce se consideră urmașii direcți ai geto-dacilor, ce tăiau, încărcau și transportau 700 de tone de marmură pe lună cu niște care mari, special făcute la care erau înhămate multe perechi de cai si faceau un drum de douăzeci de kilometri până la gara din Voislova.
Era o muncă foarte grea, îndrumată și supravegheată de niște coloniști germani cu experiență în minerit și cariere de piatră și marmură. Cu magyar Carrara s-a placat Palatul Băncilor din Viena și Parlamentul din Budapesta și a ajuns până în Nord America și Japonia apreciată pentru evantaiul cromatic, strălucire și rezistență.

Cobor prin Poarta de Fier a Transilvaniei în Banat, depășesc comuna Bucova și la Voislova o iau spre Rusca Montană, o veche așezare – RUSCĂ înseamnă sat de sub munte – care s-a mărit datorită industriei extractive de fier, plumb, zinc, argint, dar mai ales carierei de marmură de la Rușchița, CEA MAI MARE DIN ROMÂNIA și una dintre cele mai mari și de calitate superioară din EUROPA.

Mă opresc la Monumentul Turismului ridicat de Clubul Turistic Bănățean în 1936 Citesc: „Turistule ajuns sub poala pădurii/ Aruncă năcazul și patima urii/ Încearcă să prinzi din legile firii/ Scânteia divină: virtutea iubirii” de ing. silvic V. M.
Frumos în acele frumoase zile românești, înduioșător, trist în zilele noastre în care mai vedem în pădurile noastre doar sursa exploatării pustiitoare iar scânteile virtuții s-au stins. A mai rămas turismul transformat în "business".

Aici, este o zonă turistică unică, unde și unele vechi galerii miniere se pot transforma în obiective turistice cum sunt prin Europa, mai ales în Germania, unde turismul minier este o sursă bogată de arginți în vremurile de acum. Trebuie doar chibzuință, determinare și travaliu, Salina de la Turda este un exemplu relevant. Mai departe, de o parte și alta a șoselei, din loc în loc, prin fața caselor oamenilor sunt făcute din resturi de marmură mici spații de parcare. Minunat, parcări din marmură, sunt pe drumul cel bun. Iată, prin bălării și tufe o tablă amărâta, veche, strâmbă, ruginită într-un cadran de fier cu vopseau scorojită pe care scrie: Ruschiţa.

Etalon de nepăsare și mizerie aici, la cariera de marmură recunoscută în lume, pentru că nu s-a găsit un bloc de marmură, din miile care se exportă, să fie așezat aici și pe care să scrie Ruşchiţa cu „ș”-ul românesc, nu cu „sch”-ul german. Renunț la alte descrierii ce urâțesc localitatea, privesc numai coridorul verde prin care trec până ce ajung la „S.C. Marmosin S.A. Simeria” Parchez și eu în niște gropi înainte de tabla care scrie „Trecerea oprită” și încep să mă interesez cum se poate vizita această carieră, recunoscută international, dar așa de puțin mediatizată în țară și străinătate printre români. Primele informații primite îmi sunt nefavorabile: – Este proprietate privată, nu se vizitează ca obiectiv turistic. Upercut! Amețit, dar nu renunț: – Sunt un ziarist din Canada, vă arat legitimația, vreau sa scriu un reportaj pentru românii de acolo. Mă privește suspicios ca pe un individ suspect și-mi spune franc: – Mulți cu legitimații de-aște vin cu alte scopuri pe aici! Da, mergeți și vorbiți cu domnișoara, la ușa a doua.

Mulțumesc pentru scânteia de speranță. Ușa a doua dă într-o încăpere mare cu multe birouri, dar numai la unul stă o doamnă, înconjurată de registre și dosare, hârtii și telefoane, ecrane de calculatoare și doi trei oameni cu probleme lor. Aștept și privesc, și-mi pare că domnișoara e „serverul” carierei „Dealul lui Ionel”, toate informațiile trec pe la această doamna calmă, sigură și hotărâtă. Îmi vine rândul și politicos îmi spun dorința.
– Este companie privată trebuie să aveți aprobare de la directorul general.

Knockout! Încerc să mă ridic:
– Doamnă, vin de la zece mii de kilometri, nu știam că e nevoie de aprobări, nu am decât intenția de a prezenta românilor de peste ocean acest colț natural valoros al României. M-a privit direct și eu pe ea, după care a zis:
– Așteptați, am să vorbesc cu domnul inginer șef.
Am spus mulțumesc și am așteptat cu sufletul la gură. După un timp mi-a spus:
– Domnul inginer are să vină să vorbească cu dumneavoastră. Așteptați.
– Mulțumesc. Noo, Dumitre, amu e amu, ai să vezi sau nu „magyarcarrara” devenită carieră privată ! Mi-e rușine să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute pentru atâta lucru, dar rămân la ideea mea; poate îmi trimite un om înțelegător că vin cu sincere intenții de vizitare a unui al spațiu natural românesc.

Când am dat mâna cu domnul inginer Viorel Berindeie, am avut senzația omului asprit de munca grea a carierei. A fost lapidar dar pătrunzător, probabil, deja primise toate datele necesare de la „server” și m-a invitat să mă urc în „gipan” în care, pe bancheta din spate, stătea o persoană. Odată cu demarajul au început și discuțiile; eu cu mulțumirile dânsul cu întrebări obișnuite. Apoi a trecut la prezentarea carierei și explicații.

– Acesta a fost prima carieră, se numește Gropanul, este în forma unui clopot răsturnat din care s-a extras marmură din secolul trecut până în vremea lui Ceaușescu pentru „Casa poporului român”.

Specificarea aceasta m-a surprins, adjectivul adăugat spunea foarte multe, mai târziu aveam să aflu că inginerul era moț. Îmi explica Gropanul, un adevărat amfiteatru gigant de 130 de metri. Impresionant, e unic și dominant. Pe mine și pe mulți ca mine, care l-am văzut ne-a uluit: un munte întreg transformat în amfiteatrul tăcerii, un memorial al marmorei. Veniți și cereți să-l vedeți, osteneala drumului dispare în fața lui! Am ascultat detalii și am urcat în zig-zag la Cariera lui Ionel în plină exploatare acum și imaginea m-a copleșit. Fac o paranteză, eu sunt un fermecat, până la subjugare, de Natura lui Dumnezeu, iar inginerul Viorel Berindeie, moțul, m-a impresionat și dominat în decorul imaculat al Naturii decopertate, dezvelite, până la nuditate pentru a ne arata frumusețea creației de acum trei sute de milioane de ani, ajunsă în mâinile unei tehnologii rapace pentru că omenirii îi trebuie, pe lângă multe altele, și statui și trepte de marmură. Cu răbdare ca pentru novici, domnul inginer Viorel Berindeie îmi explică utilajele și tehnologia cu care se desprind blocuri de marmură de zeci de tone. Pentru prima dată, aud de haveze cu discuri și foreze pentru secționările marmurei, de utilaje grele de ridicat și transportat. Le văd în funcțiune, le privesc curios și fotografiez, întreb naivități de ignorant și primesc răspunsuri de profesionist.

Sunt entuziasmat, mulțumit și mulțumesc. Inginerul Viorel Berindeie este o persoană robustă, energetică cum trebuie să fi în asemenea uriașă carieră ca profesionist, ca șef, dar firea și omenia moțului îi este miezul sufletesc.


Ne despărțim cu simpatie. Am avut noroc de vreme frumoasă, de oameni înțelegători că nu mă interesa business-ul carierei – asta se poate afla, cât vrea fiecare, de pe Internet – eu voiam doar să văd carrara românească. Îmi pare rău că nu se poate vizita organizat cu ghid, cu un vehicul special, cel puțin sâmbăta și duminica când nu se lucrează în carieră. Ar trebui pentru că merită pentru toată lumea; de la patroni la turiștii din țară si străinatate. Și-n locul tablei prăpădite, ruginită, jalnică de la intrare, să se așeze cel mai mare bloc de marmora pe care să scrie: Ruşchiţa – Carrara României.

Sursa: Corneliu Florea
Adaptare și foto: Carmen Pankau









  

INCA MAI ESTE CONCESIONATA LUI VIDEANU ????

Marile Mistere ale Daciei

Retezat, Lacul Gura Apelor

PUTIN SI TARTARIA

PUTIN a declasificat arhivele TARTARIEI. Istoria oficială este FALSĂ

Cum a dispărut Marea Tartarie de pe hărțile geografice în secolul al XVIII-lea? Și de ce a devenit posibilă falsificarea totală a istoriei lumii?

Site-ul web al Kremlinului din Moscova raportează în anul 2017:

Vladimir Putin s-a întâlnit cu fostul Președinte al Tatarstanului, în prezent consilierul de stat al Republicii Tatarstan, Mintimer Shaimiev, pentru a-i prezenta un cadou – harta Tartariei, făcută de către cartograful olandez al secolului al XVII-lea Willem Blau. VIDEO

   CE ESTE TARTARIA?

Care este semnificația darului lui Putin, se întreabă observatorii. Cartograful olandez Willem Janszon Blau, a cărui lucrare Putin i-a prezentat-o ​​ca un cadou lui Shaimiev, a fost cel mai mare  specialist în Tartaria.

Pe harta încadrată în aur, care i-a fost prezentată lui Shaimiev, teritoriul nord-estului Eurasiei de la Volga și Marea Caspică din vest până la oceanul din est aparține Tartariei. În același timp, țările din Siberia, Asia Centrală și Orientul Îndepărtat se arată ca fiind sub stăpânirea marelui han. Acest lucru, în special, este raportat de agenția TASS. De asemenea, harta prezintă granițele Tartariei, genealogia marilor hani din Chingiz, precum și Mica Tartarie (Crimeea), Tartaria Mare sau Asiatică, Tartaria, Tartaria deșert, Chagataisky ulus, Turkestan, Regatul chinez și Vechea Tartarie.

Conform Enciclopediei Britanice din 1771, Tartaria era o ţară imensă. Enciclopedia oferă următoarea definiție a acestui stat gigantic, scufundat în întunericul secolelor: „Tartaria, o țară imensă în partea de nord a Asiei, care se învecinează cu Siberia în nord și vest, care se numește Marea Tartarie. Tartarii care locuiesc la sud de Moscova și Siberia se numesc Astrakhan, Cherkask și Dagestan, cei care locuiesc în nord-vestul Mării Caspice se numesc tătari Kalmyk și ocupă teritoriul dintre Siberia și Marea Caspică; Tătarii și mongolii uzbeci, care locuiesc la nord de Persia și India și, în cele din urmă, tibetanii, care locuiesc în nord-vestul Chinei.”

Business Online și-a întrebat experții ce poate însemna un cadou atât de neobișnuit prezentat lui Shaimiev și ce semnificație are.

Damir Iskhakov – cercetător șef al Centrului de Monitorizare Etnologică al Institutului de Istorie al Academiei de Științe din Republica Tatarstan: Există multe astfel de hărți care arată Tartaria – Mica Tartarie și Marea Tartarie. Până în secolul al XVIII-lea, cartografii europeni au folosit acest termen. 

La școală suntem învățați că înainte de venirea creștinismului eram toți oameni aproape sălbatici. Cu toate acestea, multe fapte contrazic aceste ficțiuni. De exemplu, în Enciclopedia Britanică din 1771, pământul strămoşilor noştri este descris ca fiind cel mai mare și mai dezvoltat stat numit Marea Tartarie. Există multe documente și hărți care susțin acest lucru. Unele dintre ele se află în Societatea Geografică Rusă. Acestea şi alte artefacte, precum placa Chandar, ne mărturisesc că nivelul de dezvoltare al civilizației strămoșilor noștri a fost incomparabil mai înalt, decât ceea ce învăţăm noi, aşa cum încearcă să ne convingă istoria oficială. Acest nivel este chiar mai înalt decât nivelul actual de dezvoltare al civilizației noastre.

De ce au ascuns plăcuţele de la Tărtăria?

Trecutul nostru – Marea Tartarie

Trecutul slavilor-arieni este trecutul civilizației noastre pământești. Există deja o mulțime de informații veridice! Trebuie doar să le căutați și să le popularizați cât mai mult posibil în rândul tuturor popoarelor care vor să știe adevărul…

Filmul „Great Tartary – Empire of the Rus” pezintă istoria adevărată.

Marea Tartarie a fost și rămâne cea mai mare putere din lume, pe care elitele lumii încearcă să o sfărâme în bucăți mici – principate specifice care ar fi mai ușor de cucerit pentru a distruge populația…

Putin a declasificat arhivele Tartarei

 

Argedava

GEŢIA MAGNIFICA  

☀️ CETATEA GETICĂ ARGEDAVA (POPEȘTI – JUD. GIURGIU)


Cetatea Argedava sau Sargedava (de la zeița Sarmis – Leoaica, Forța Vieții) – aflată la Popești, oraș Mihăilești, jud. Giurgiu – era locul de unde Burebista i-a condus pe geţi, cel mai numeros popor al Europei, în antichitate. „Nu s-a scos decât un sfert, maximum o treime, din ce e acolo, sub pământ”, spun vorbele regretatului arheolog acad. dr. Alexandru Vulpe, fost director al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”, cel ce s-a ocupat întreaga viaţă de Argedava. Totul se desfășoară pe un deal, parcă pus cu mâna de uriaşi, pentru capitala „celui dintâi şi cel mai mare dintre toţi regii Traciei” (Geţiei, “Tracia" fiind o denumire regională a Geţiei – n. r. Carmen Pankau), cel care i-a unit pe geţi într-o putere uriaşă, descrisă cu uimire de istorici greci şi romani ai antichităţii.

De aproape un veac, arheologii au scos tezaure fabuloase din promontoriul de la Argedava, multe dintre ele dispărute sau înstrăinate. Şi totuşi, n-a fost decât un sfert… Doar o biserică străveche şi un cimitir părăginit mai există, azi, pe culmea aceea de deal, cel mai lung şi mai înalt promontoriu din toată Câmpia Română; o biserică ridicată acolo, acum aproape trei veacuri jumătate, de Constantin Brâncoveanu, spre dăinuirea cetăţii strămoşilor. Astăzi, Argedava nu mai înseamnă nimic. Arheologii au abandonat-o de vreo 15 ani, declarând oficial că e mai bine să crească bălăriile peste ea, ca să nu afle curioşii ce se ascunde acolo. Nimeni nu mai ştie despre această capitală a lumii getice, la fel de importantă ca Sarmizegetusa, şi cu peste un veac mai veche. Un oraş milenar, îngropat sub picioarele tale, ca o mare capitală a lumii antice… Totul se află aici, dedesubt, palatul lui BUREBISTA, sanctuarul, marile ateliere de olărit, locuinţele impunătoare ale vitejilor tarabostes… Iar dedesubt, o cetate şi mai veche, din epoca bronzului, care făcea comerţ până spre Mediterana şi Asia Mică. O rezervaţie arheologică ce-ar trebui să fie păzită și vizitată de zeci de mii de turişti.

Pe malul abrupt al Argeşului, pe care în vremea aceea se naviga, acostau corăbii. Acum, în portul de odinioară sunt aruncate în devălmăşie gunoaiele din satul Popeşti. Rămăşiţe ceramice sunt peste tot. E suficient să scormoneşti puţin cu vârful bocancului, printre mărăcini. În doar zece minute de plimbare pe promontoriul răscolit de vânt, se pot aduna o traistă de cioburi. Ceramici încrustate cu meandre fine, albe şi rotunjite, toarte de ulcioare, o jumătate de vas cu picior, ba chiar şi o frumoasă mărgea, despre care localnicii aveau să-mi spună c-a aparţinut unei femei din nobilimea getă, informaţii pe care le ştiu de când au săpat cu arheologii. Tot ei mi-au spus că în cimitirul medieval al bisericii, când se săpa un mormânt, groparii au scos, de la nici un metru jumătate, obiecte preţioase de ceramică neolitică. Cinci înmormântări au fost, în doar o săptămână, şi mereu s-au găsit asemenea vestigii. Şi biserica, şi cimitirul, stau azi deasupra marii dave a lui Burebista.

Nicolae Chiraş, un localnic pasionat de istorie, care-a stat mereu în preajma arheologilor la săpături, a văzut multe din tezaurele care-au fost găsite aici, în anii de dinainte de a se-nchide şantierul. Pălării pline de monede, statuete, podoabe, vase de cult pline de ornamente, un calendar solar de andezit, fibule, arme, unelte, oseminte, schelete de soldaţi îmbrăcaţi complet în armură, cu tot echipamentul pe ei. „Avem tone de material scos de la Argedava, în depozitele noastre”, avea să-mi spună şi arheologul dr. Nona Palincaş, responsabila de astăzi a şantierului, deplângând starea precară a acestor depozite, mărturisind că a ajuns să dea bani din buzunarul ei, doar pentru a cumpăra rafturi pe care să fie puse obiectele, că n-a avut bani nici măcar să plătească nişte oameni care să coboare uriaşele lăzi stivuite, pentru a vedea ce mai este prin ele. „80 la sută din totalul descoperirilor în domeniul olăriei făcute în Dacia aparţin sitului Popeşti”, scria marele arheolog Radu Vulpe, cel care a identificat prima dată Popeştiul cu Argedaon, aducând dovezi ferme că CETATEA LUI BUREBISTA a fost aici. Sătenii îmi spun că în şcoala veche din satul Popeşti era altădată un muzeu mare, în care puteai vedea o mulţime de relicve din vremea lui Burebista.

Astăzi, la Muzeul Naţional de Istorie, nu există mai mult de vreo douăzeci de exponate. Şi NICI MĂCAR UN COLŢIŞOR dedicat ARGEDAVEI. Niciun indicator, pe vreun drum, asfaltat sau de ţară, nu-ţi arată calea spre Argedava. Nicăieri nu vezi un panou, nici măcar în faţa promontoriului, sau a bisericii, pe care să scrie măcar două vorbe, în care să fie pomenit numele lui BUREBISTA. Altădată, îşi aminteşte Nicolae Chiraş, veneau copiii cu şcoala și îi făceau „pionieri”, aici pe vârful cetăţii. Era un trotuar cu dale, ce urca dealul, era un muzeu… Acum, nu mai e nimic. Nimeni nu mai vine prin pustietăţile astea, în afară de unii inşi „dubioşi”, cu detectoare de metale. Cât de important este acest sit pentru istoria noastră? Este foarte însemnat pentru că, alături de Sarmizegetusa, aici îl avem pe celălalt mare conducător politic al culturii getice, Burebista. Există surse clare precum acea inscripţie săpată în marmură de la Dionysopolis (Balcicul de azi), în care un cetăţean important al oraşului, Acornion, este trimis la Argedaon într-o misiune diplomatică, pentru a-l întâlni pe tatăl lui Burebista, după care ajunge şi la Burebista însuşi. Zice inscripţia, „cel mai mare şi cel dintâi dintre regii din Tracia, stăpânind tot pământul de dincoace de Dunăre şi de dincolo, în cea dintâi şi cea mai bună prietenie, atrăgându-şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului”. Apoi, este poziţia excepţională a Argedavei, pe promontoriul acela înalt, de unde se putea supraveghea militar şi comercial orice mişcare pe Argeş, pe ruta dintre sud-estul Transilvaniei, Dunăre şi mare. O fortificaţie formidabilă, cu trei şanţuri de apărare, cu templu lung de peste 20 de metri, clădiri mari, un centru de olărit grandios în epocă şi, totodată, unul comercial. Nişte oameni extrem de conectaţi la lumea din jur, care aveau legături cu întreaga Europă. O davă, un centru economic, politico-militar şi spiritual, o capitală în adevăratul sens al cuvântului.

Capitala de început a Statului Get Centralizat făurit de Burebista, ARGEDAVA, reprezintă astăzi un promontoriu, căruia i se spune Nucet; o movilă ce înaintează ca o săgeată spre albia Argeşului, pe malul drept al acestuia, la care ajungi prin traversarea Comunei Popeşti-Novaci, denumită Popeşti, şi notată pe hartă în Judeţul Giurgiu. Promontoriul Nucetului are 6 niveluri de civilizaţie, fiind locuit neîntrerupt până în zilele noastre. Nucetul este numai creştetul unui complex de cetăţi getice întinse pe o rază de cel puţin 17 Km, de la Grădinari – Ogrezeni şi până la Adunaţii Copăceni, puternice fortificaţii construite pe structurile străvechi ale unor aşezări, ale căror datare depăşeşte 10.000 de ani, socotiţi de la anul de graţie în care scriem aceste rânduri, adică 2002 conform calendarului creştin.

Studiate în teren, movilele de astăzi se dovedesc a fi rovinele „din câmpii“ la care face referire Mihai Eminescu, fortificaţii pe linia Argeşului, folosite mii şi mii de ani ca linie de apărare a ŢĂRII ZEILOR, în spatele Okeanului Potamos, pe direcţia Centrului Spiritual al Ţării. Aici identificăm, şi noi, desfăşurarea bătăliei de la ROVINE a lui BASARAB MIRCEA zis „Cel Bătrân”, tot în aceste locuri şi MIHAI VOEVOD PĂTRAŞCU fiul Teodorei – Basarab, zis „Cel Viteaz” – Reunificatorul, şi-a concentrat forţele armate împortiva invadatorilor străini la Ogrezeni, unde şi-a format „ogreziile”, adică batalioanele, iar la Gorneni, în apropiere, a fost dat semnalul de luptă. Ultimul Basarab, Constantin Brâncoveanu, pentru a proteja Argedava şi împrejurimile sacre cu pădurea Novăceanca, a ridicat nenumărate biserici pe care le-a înzestrat cu pământ şi păduri, în felul acesta urmărind protejarea acestor locuri. Astfel, biserica din Nucet este ridicată de Domnul CONSTANTIN BRÂNCOVEANU la 1688, ornată cu splendidul brâu brâncovenesc, sursă de inspiraţie a lui Constantin Brâncuşi pentru Coloana Infinitului. Deasupra altarului acestei biserici au existat doi dragoni. Astăzi mai poate fi admirat numai unul singur. Alegerea nu credem că a fost deloc întâmplătoare, locul cu pricina fiind un important centru ecleziastic în secolul al V e.n., aşa după cum ne arată şi numele ce-l poartă… Popeşti (Popii din Nucet).

Denumirea de Nucet foarte posibil se trage de la Sfântul Nicetas care a întemeiat în Geţia Carpatică, la Angesem, un episcopat ridicat la rang de Mitropolie în sec. VI, alături de Episcopia de Milcov. Denumirea de Novaci, face trimitere la „uriaşii” de altă dată. Cimitirul de lângă biserică, astăzi mai mult devastat, mai păstrează încă cruci având pe ele desenate un Soare. Spun unii că din partea de Nord-Est a cetăţii, a fost ridicată cu macaraua o placă foarte mare de andezit având desenată pe ea un Soare. În ce muzeu a fost oare expusă? Din partea de Est a cetăţii au fost ridicate cca. șase vetre de cult şi stâlpii unui Calendar Geto-Dac.

Se naşte întrebarea: unde sunt aceste vetre de cult şi Stâlpii Calendarului? – Desenul unei vetre de cult este prezentat sumar de Mioara Turcu în lucrarea „Cetăţi geto-dacice în Câmpia Munteniei”. De o parte şi de alta a Argedavei se întind mai mult de 7 cetăţi getice. Codul monumentului istoric este: GR-l-s-A-14816. Cercetările din acest loc au scos la lumină vestigii reprezentative pentru colibele, vetrele de foc, uneltele, depozitele de grâne din acele vremuri. S-au mai descoperit calendare solare şi, se bănuieşte, scheletele a 80 de uriaşi, de aproximativ 4 metri înălţime. Experţii consideră că Cetatea Argedava a fost clădită pe o terasă, dominând Valea Argeşului. Era apărată de bălţile din luncă şi de trei şanţuri transversale, implicit de un val de pământ.

Primul sector al cetății, din vârful promontoriului, a fost un sit rezidențial (o acropolă) căruia îi urmează o zonă destinată locuințelor, despre care există indicii că prezenta un aspect modest. Al treilea sector ar fi fost un loc de refugiu pentru populație, în caz de pericol iminent. Acropola era formată din mai multe camere, printre care și un dom cu orientare SE-NV. Edificiul a fost un loc format din mai multe vetre, dintre care una dintre acestea era decorată cu simboluri religioase. Celelalte încăperi erau folosite în scop domestic (o debara cu vase în care se păstrau alimente, o cameră ce adăpostea un cuptor de mari dimensiuni, o sală unde s-ar fi aflat un război de țesut). Această structură ar fi avut pereți din teracotă și ar fi fost acoperită cu țigle, elemente întâlnite la numeroase construcții de tip dava, din secolul al II-lea î.Hr. Alte investigații au adus la lumină un număr mare de căni din lut ars, cu decorații în relief, monede de factură geto-dacică, dar și străine, (dinari de argint republicani, monede din Mesembria, Apollonia, Amisos, bucați de drahme din Dyrrhachium, Tassian, în original, dar și imitații).

La aproximativ un kilometru sud-vest de acropolă se aflau 12 tumuli, dintre care numai patru au fost cercetați până acum. Fiecare dintre aceștia conțineau un mormânt de incinerare aparținând unui războinic și, în general, unei căpetenii mari. S-au identificat și podoabe, respectiv agrafe de metal, inele și ornamente pentru hamuri. Lucrurile găsite înăuntru ar indica faptul că războinicii incineraţi ar fi fost nişte căpetenii mari. Incinerarea a fost probabil făcută la baza tumulului, rămăşiţele funerare fiind aşadar amestecate cu pământul şi depozitate într-un mormânt. Printre armele găsite acolo sunt spade La Tène, pumnale curbate, vârfuri de lănci, cămăşi de zale şi părţi din scuturi făcute din bronz. Obiectele de ornament sunt rare, câteva agrafe de metal, inele şi ornamente pentru hamuri. Olăria prezintă semne caracteristice geto-dacilor (fructiere făcute de mâna, căni decorate cu reliefuri şi rar câte o amforă de tipul Kos). Până acum nici un mormânt pentru persoane simple nu a fost identificat, ceea ce reprezintă încă o confirmare a absenţei funeraliilor în Geţia Carpatină, pe toată perioada târzie La Tène.

Acum această importantă locație arheologică antică așteaptă un muzeu pe măsură și o organizare de șantier ce va trebui să aducă la lumină tainele încă ascunse sub tonele de pământ așezate în mii de ani de istorie. Astfel turismul va putea să se dezvolte, iar istoricii să studieze modul în care trăiau strămoșii noștri geţi.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau
















 

joi, 21 ianuarie 2021

 https://carmenpankau.blogspot.com/2021/

01/cetatea-getica-argedava-popesti

Diferenta dintre Un Rege si un Maresal

  Un Rege Care Si-a Tradat Tara un Maresal ca a aparat o !

   

Maresalul vine cu ajutoare pentr Romania si astazi !