Incredibil ! Vorbesc limba română, au auzit că sunt români, dar nu au idee ce şi unde e România
"Gazeta de Maramures a facut o descoperire extraordinara. La doar 200 km de Sighet, există 1.600 de oameni care vorbesc o limbă asemănătoare limbii române din Evul Mediu. Li se spune “volohi”. Prin anii ’90, au aflat că, nu foarte departe de ei, existăm noi, alti oameni care vorbesc aceeasi limbă. Aceasta, datorită unui bărbat intors din armată, care le-a dat volohilor un radio cu tranzistori, fixat pe Radio Bucuresti.
S-au refugiat toti la marginea padurii, langa satul ucrainean Poroscovo. Nu stie nimeni cum au ajuns ei acolo, nici măcar bătrânii, asa ca nu stiu nici cine sunt. Ucrainenii ii numesc “tigani albi” si profită de ignoranta lor pentru a le pune in cârcă orice nelegiuire doresc. Dacă ii intrebi, volohii din Poroscovo raspund ca sunt români, pentru că, pe când mergeau cu totii la muncă in Kazahstan, până la destramarea URSS, au aflat ca există un popor intreg care vorbeste ca ei. Dar pana acum, nu a reusit nici unul sa treaca granita, macar pana in Maramures si inapoi, pentru a le spune celorlalti daca este adevarat ce se spune: ca exista o tara intreaga a românilor. Mai mult, ei nu au stiut nici macar de celelalte comunitati de români din dreapta Tisei sau din alte parti ale Ucrainei.
Prizonierii altei lumi
Volohii nu numai ca vorbesc o româna de Ev Mediu, dar si traiesc ca in acele vremuri. Nestiutori de carte, intr-o saracie crunta, cu foarte multi copii si cu o speranta de viata foarte mica. Dupa cum au descoperit si jurnalistii maramureseni, in comunitatea volohilor există un singur batrân, pentru ca restul au murit, din cauza conditiilor extreme de trai si a bolilor. In casele de pamânt traiesc chiar si 30 de suflete, astfel ca observatia Gazetei de Maramures este justa: cel mai probabil, comunitatea din Poroscovo detine recordul absolut la natalitate. Pana la lasarea serii, pe ulitele noroioase, nu vezi nici un barbat. Toti sunt la padure. Mai-marele lor e “Laci Biraul”, care spune ca, din tata-n fiu, familia lui s-a declarat ca fiind una de romani. Dar pana acum nu a vazut niciodata un roman, o harta a tarii noastre, nu a auzit de Bucuresti si nici de Ceausescu. In principiu, e la fel ca restul volohilor, care stiu ca sunt romani si asta le este de ajuns. “Nu stim cum am ajuns in zona. Nu stiu nici batranii cum au ajuns aici. Ai nostri batrani ziceau doar ca suntem romani”, a spus Laci Biraul. Cum nu au biserica si scoala in limba romana, el spune ca toti copiii invata romana din familie. Laci Biraul zice ca fiica lui ar fi interesata sa invete carte, eventual in Romania. Pentru moment, insa, asteapta sa nasca. Nici macar la recensamantul din 2001, oamenii din Poroscovo nu au fost inregistrati drept romani. Ei spun ca le-au zis “domnilor cu recensamantul” ca sunt romani, dar, cum nu stiu carte, ei au scris ce-au vrut. O alta dovada ca cei din Poroscovo sunt romani din instinct sunt obiceiurile lor. De Craciun, canta si ei niste colinde vechi, pe care nu-si mai amintesc de unde le stiu. La nunti, canta din acordeon. Numele sunt tot de-ale noastre: toti sunt Ion, Vasile, Ileana, Iancu. Numele de familie e Volosin, de la valah.
Tapul ispasitor al ucrainenilor
Aceasta comunitate nestiutoare si nestiuta de nimeni pana acum este, la nevoie, tapul ispasitor al ucrainenilor. Refuzand sa le spuna români, ucrainenii spun ca volohii sau tiganii albi fură lemn, ii agreseaza pe padurari sau sunt niste oameni foarte corupti. Românii, insa, spun ca multi din ei au ajuns la inchisoare, dupa ce au fost pusi sa citeasca documente pe care nu stiau sa le citeasca, dar in care recunosteau ca au comis diverse nelegiuiri. Uneori, fac aceste marturisiri in schimbul unei bucati de ciocolata, unui pachet de cafea sau al altor alimente de lux pentru ei. “Mi-i greu, că al meu sânge dă inapoi. Cade inapoi si mă doare când altii isi bat joc de el”, se plange Laci Biraul. Cei care i-au descoperit pe acesti români uitati de toti, invocă niste documente istorice, conform carora prin 1364, in zona Munkacevo, au fost adusi mai multi militari volohi. Tot pe atunci, in zona Poroscovo, s-ar fi infiintat sapte puncte de graniceri, unde lucrau tot volohi. Conform unui alt scenariu, românii de la baza Carpatilor Pădurosi ar fi urmasi ai ciobanilor volohi veniti in zona. Ucrainenii, insa, au alte teorii. Recent, un ziar ucrainean a spus ca volohii nu sunt români, pentru ca asa a decretat o delegatie, care a facut o expeditie stiintifica in zonă. Asa că, spun ei, comunitatea din Poroscovo este una bizară, vorbitoare a unui dialect românesc complicat, care traiesc ca niste tigani. Pana una-alta, românii, ignorati de neamul din care se trag si de neamul in care traiesc, sunt folositori cand e vorba de inchiderea multor dosare de furt si alte infractiuni de acest gen."
Maramureșul istoric din drepta Tisei (regiunea ucraineană Transcarpatia sau Subcarpatia)
Sintagma „Maramureșul istoric” face trimitere la un teritoriu din care:
- doar o treime se află în prezent în componența statului român,
- celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând parte din Ucraina.
"Regiunea Transcarpatia/
Românii locuiesc compact (32.000 persoane după surse ucraineene, peste 50.000 persoane după surse românești) mai ales în partea de sud-est, cunoscută și sub numele de Maramureșul de Nord în raioanele Rahău ( Biserica Albă, Apșa de Mijloc, Apșa de Sus, Apșița Veche, Dobric, Plăiuț, Strâmba, Paladi) și Teceu (Slatina, Apșa de Jos, Strâmtura, Teteș, Peri, Podișor, Bescău, Cărbunești, Bouțul mare, Bouțul Mic). Zona compactă românească a fost spartă artificial în două raioane pentru a i se diminua importanța la alegeri și a desemna cât mai puțini primari și consilieri locali români.
Tot în regiunea Transcarpatia, pe lângă zonele locuite compact, mai întâlnim români și în Ujhgorod (Uzhgorod), Muncaci (Mukachevo) și Craia (Korolevo), Taraș, Bedeu, Buștina, Visc, Bocicoiu Mare și Hust.
Volohii români
Există însă o categorie aparte de români, circa 4.500 de suflete, trăind ca în Evul Mediu în creierii Carpatilor împaduriți, în sateleMircea (Mirke/Myrcha, 1.500 persoane) si Poroscova (Poroskovo, 3.000), în raioanele Velyky Berezin și Perecin, la 35 km N și, respectiv, 45 km N-E de Ujgorod, descoperiți în ultimii ani.
Acestora ucrainienii le zic “voloki” sau “loscarini”, care știu că vorbesc “rumânește”, dar au uitat cum îi cheamă.
Se pare că, prin 1980 în contact cu prima “cutie care vorbește” adusă din Afganistan de un soldat, fiu al satului Poroscova, adică un radio cu tranzistori, învârtind butoanele au constatat că sunt unii care vorbesc așa ca ei și au decretat că ei fac parte din poporul care se cheamă…”Radio Bucuresti”!
Din relatările unui colaborator al fundației EMA în satul Poroskovo traiesc circa 1.900 de volohi, dintre care 1.250 sunt copii. Mulți nu știu nimic despre România, nici măcar unde se află această țară. Puțini au fost peste graniță, în locurile de unde se trag, desi mulți vorbesc limba română.
Din câte am înţeles, nimeni nu ştie exact cum au ajuns acolo, încă se fac cercetări. Unii au dezgropat nişte documente istorice şi susţin că prin anul 1364, în zona Munkacevo au fost înfiinţate zece puncte de grăniceri, unde au fost aduşi militari, alţii spun că strămoşii acestor volohi ar fi nişte ciobani ajunşi în zonă. Îşi spun “volohi”, termen care pe mulţi îi duce cu gândul la valahi. Sigur că s-au găsit şi persoane care să le conteste originea sau să spună că sunt ţigani. Presa ukrainiană îi numeşte “ţigani albi”. Ok, ţigani sau altceva, cui îi pasă, atâta timp cât vorbesc aceeaşi limbă ca şi noi, atâta timp cât reuşim să ne înţelegem?
În Ukraina sunt în jur de 10 000 de volohi, răspândiţi în câteva sate, trăind în case de chirpici, la limita subzistenţei.
Trăiesc izolaţi de lume, de societate, de civilizaţie, după propriile reguli. În sat nu s-a pomenit de divorţuri, nici ca vreo femeie sau bărbat rămas văduv să se recăsătorească. “Nu e slobod, nu se face”.
Dintr-un filmuleţ postat pe youtube şi din puţina documentare făcută pe net am aflat că astăzi au biserică, merg şi la şcoală, există şi nişte fundaţii care îi ajută, deci sunt speranţe ca traiul lor să se îmbunătăţească.
Întrebaţi ce au simţit vizitând România, doi volohi care călcaseră pământul românesc au răspuns simplu şi emoţionant: “Avem şi noi pe cineva!”.
In februarie 2011 reprezentanţi ai cotidianului Glasul Maramureşului, Asociaţiei “Valea Verde”, Uniunii Regionale “Dacia” a Românilor din Transcarpatia, Fundaţiei “ EMA ”, Fundaţiei “Rozalina” au strâns ajutoare (constând în alimente, îmbrăcăminte şi jucării), care au ajuns la volohii români.
Felicitări celor care s-au gândit la românii uitați de istorie în Poroscova, Transcarpatia."
"Interpelarea deputatului Tudor Pantaru catre Departamentul pentru Romanii de Pretutindeini in legatura cu volohii din Ucraina" http://www.cdep.
Postări
Multumesc frumos! Imi place foarte mult acest articol documentat... Daca am timp, revin maine sa il citesc pe indelete.
RăspundețiȘtergere