Tablitele cerate de la Rosia Montana

"Rosia Montana constituie o comoara nu numai in aur si in alte elemente „top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar si pentru cultura Europei. Daca s-ar tine cont de acest nepretuit tezaur, nu s-ar da niciodata degrevare arheologica!

Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile de mine reprezinta o pagina de istorie care nu se potriveste cu teoriile ilogice ale celor care sustin ca romanii au venit in Dacia aducand germenii culturii latine din care a luat fiinta poporul roman si ca dacii nu exploatau aurul in galerii si nu stiau sa-l prelucreze. Concluzia „fireasca” de aici ar fi cea vehiculata de amar de vreme prin cartile de istorie, anume ca niciun tezaur gasit pe aceste meleaguri, nici faimoasele bratari de aur, nu pot  fi dacice! Istoria tripticelelor ( carti cu trei foi de lemn cerat legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii in cartea ”Romanica”, de  G. Popa-Lisseanu,  editata in 1926 la tipografia Ion C. Vacarescu.

Documente unice de o valoare inestimabila

Asa aratau „gaurile de aur” din Masivul Carnic, „despre care romanii ziceau ca sunt ale lor”, inchiriindu-le baiesilor cu contract scris

S-au gasit 50 de piese, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din  nepricepere, ignoranta sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau parti doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin. Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre ”proprietari” de mine romani  si ”arendasi”, baiesi priceputi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate – o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vanzare – cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor ”gauri de mina”. Am pus in ghilimele ”proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta! Dam un exemplu: ”Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa! In 1875, tablite asemanatoare mai fusesera descoperite doar in Pompei, intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitante. Impreuna cu cele de la Rosia Montana, constituie singura dovada a vechimii si raspandirii scrierii cursive in latina prisca!

Limba latina prisca, pe buzele tuturor

In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral cu comentarii si ilustratie grafica de catre eruditul german Teodor Mommsen. Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d. Chr., despre scrierea cursiva in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana necunoscuta in lume. Tablitele cerate demonstreaza ca  minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si ”autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii in limba latina prisca sau ”vulgara”.
In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni ” quia se litteras scire negavit” – ”nu stia a scrie literele” -, ei se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume invatase neamul trac, in masa, limba latina prisca? Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea exista posibilitatea sa mai fie altele ascunse in galeriile dacice.
Asta ar insemna sa nu se dea nicio degrevare arheologica pentru nicio exploatare invaziva, dar asa ceva nu se intampla decat in tarile cu guvernanti educati, care stiu ce inseamna cultura.  Tripticele au fost descoperite in mai multe mine. La Larnic, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti. In minele din Letea, langa triptice, a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani. Intr-o mina dacica din Carnicul Mare, au fost descoperite intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra. Langa Rosia Abrudului, in mina Sf. Ecaterina, la o adancime de 277 metri, au fost gasite cele mai multe triptice, impreuna cu obiecte casnice.

“Ungurii” de pe tablita greceasca

Toporul gasit pe Valea Mozacului, cu inscriptia ”SVI MI PIE”, datand din 1500-1375 i.Chr.

Unul din tripricele descoperit in minele Letea, in 1788, a ajuns la magisterul Paul Laurentiu Kovacs din Abrud si familia acestuia l-a vandut in anul 1834 librarului anticar Samuel Nemes. La acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice. G. Popa-Lisseanu scria in ”Romanica” despre incercarea grosolana de falsificare a tablitelor:  “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare fara de niciun inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti, rau formate, au aparut numele mai multor eroi din migratiunea huno-ungarica”, in incercarea de a croi o istorie halucinanta a unor asa-zisi sclavi maghiari adusi de romani pentru a munci in mine!

Oltenismele latinii prisce

Tripticele de ceara extrem de rare constituie o dovada a raspandirii limbii latine vulgare in secolul II d. Chr.

Textul fiecarui document se scria de doua ori. Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului intern, fara a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contactului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mana de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece, este specificat in contracte, nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele). O ”ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea ”oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. De exemplu, un martor la un contract de vanzare al unei femei, se subscrie cu formula segnai, in loc  de signavi,adica perfectul simplu romanesc sau ”oltenismul” semnai. In alte parti, gasim iarasi o forma ”autohtona”, ”siesi”, scrisa  ”sies” sau ”sues”. Si aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina prisca ”SVI MI PIE”, ”al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare pentru adeptii teoriei ca romanii i-au „latinizat” pe daci: 1500-1375 i.Chr. Si atunci, cine pe cine a ”latinizat”?

Latina prisca, din timpul zeului Saue

Printre monumentele epigrafice de la Rosia Montana se afla si o stela inchinata zeului Ianus, cel cu doua capete, considerat patriarhul latinilor. Acesta este incadrat de cuvintele ”IM” si ”PIO”, ”patriarhul imortales”, nemuritor. Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carui simbol dedicat era soarele. El apare si pe monede dacice anteromane sub denumirea de Ianus. Isidor, in lucrarea sa ”Origini”, ne spune ca ”limba prisca, adica limba batrana, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, din timpul lui Ianus, care i-a civilizat”. Iar limba latina culta, folosita de patura conducatoare, il supara pe Catilina : “Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul!”.

Enigmaticii scribi ai tripticelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romana, aceia care pretindeau ca ”gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor.
Cei mai multi dintre ”arendasi” erau baiesi din tribul Pirustilor, asezat in Rosia Montana in ”vicus Pirustarum”. Alti baiesi, vreo cincisprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt ”barbare”, originare Daciei. Este interesant cine erau “arendasii” si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte pentru a intelege de ce documentele  n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere!Istoricii sustin ca minele ”romane” erau exploatate direct de catre imparat, prin ”procuratori aurari”. Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie mai buna. In afara de acestia, exista o multime de ”particulari” romani, tot liberti, care pretindeau ca stapanesc ”gropi de aur”. Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratori, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta! Si de ce au fost ”ingropate” in galeriile miniere greu accesibile? S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate si cu dacii liberi. Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda! Se poate presupune fie ca erau ”furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, fie ca ”scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.

Dacii au sapat galeriile

Maniera de abataj, trapezoidala, din Masivul Carnic, caracteristica dacilor, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, acum amenintate sa dispara in cianura, pentru ca Gold Corporation vrea sa conserve galeriile „romane”

Incepand  cu 1999, la Rosia Montana a cercetat o echipa de arheologi si specialisti francezi de la Centre National de la Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH) si de la Universitatea ”Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Munchen. La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele ”Alburnus Maior”.
Conform acestor specialisti, „stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana”. Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri. Dar concluzia care ii da peste cap pe „academicieni” este urmatoarea: ”In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. De fapt, dupa diferitele faze de sapare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaitului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bete de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor in aceeasi maniera de abataj atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica”.
Si atunci, cum sa nu ne infurie acordarea degrevarii arheologice si reclama in care se spune ca „Rosia Montana are nevoie de bani pentru conservarea galeriilor romane”?! "

preluat de la national.ro/dezvaluiri/romania-mea

Secretele galeriilor hiperboreene si scrierilor din muntii Buzaului

Scheletul hiperborean de la Roșia Montana

Misterul scheletului

La începutul anului 2012, atunci când o echipă de geologi români şi canadieni studia filonul de aur dintr-o mină veche din Roşia Montană s-a făcut o descoperire monumentală. La capătul galeriei era îngropată în pământ o lespede de aur care nu părea naturală. În acel moment au început săpăturile de extragere a dalei şi în urma analizei de laborator s-a constatat că era vorba despre o piatră compozită obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, imposibil de obţinut după tehnologia de care dispune societatea modernă. Piatra compozită a fost descoperită în aceeași galerie în care în anul 1976 s-a descoperit un schelet gigant de om.

10 metri lungime

Geologii au continuat săpăturile şi au scos la iveală un schelet uman de aproximativ 10 metri lungime. Agenții de Securitate din acele vremuri au împachetat întreg scheletul, care a fost trimis la Moscova pentru cercetări ulterioare. Chiar dacă s-a încercat mușamalizarea descoperirii, au existat voci care din umbră au susținut că scheletul a aparținut unui dac hiperborean, un strămoş de-al nostru. Pentru a certifica descoperirea şi pentru a înțelege cât mai bine importanța ei, mai multe fotografii, făcute pe furiș de cei care au efectuat săpăturile, au fost date publicității. Ele înfățișează foarte bine dimensiunea inexplicabilă a scheletului.

 Din această cauză, locul situat pe Valea Cornei sub satul Cornea de la Roşia Montană, a fost numit Galeria Hiperboreană. Datorită descoperirilor de neconceput pentru vremea respectivă, Securitatea a sigilat galeria şi a interzis accesul.

Secretul lespezii

Odată ce a fost scoasă la lumină, după mai bine de trei luni, timp în care s-au efectuat săpăturile, s-a constatat că avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone. Conținea circa 900 tone de aur. Când a fost scoasă la suprafață a fost segmentată în 80 de bucăți şi încărcată în camioane speciale. Sub escortă militară a fost transportată într-un loc necunoscut. Totuşi, există unele informații din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au fost deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaște. Se mai spune că există un set de fotografii efectuate de un arheolog român, dar care se află sub protecție din motive lesne de înţeles. Lespedea conținea o scriere necunoscută, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuiau în diagonală, încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că pe nimeni nu a interesat valoarea culturală a acestei pietre, a fost tăiată şi trimisă spre topire, urmând ca după vânzarea aurului să se verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31 negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.

Preluat  www.ziare.com

SCRIERILE din munti Buzaului

FLOAREA de ALUNIS 

"Cum de tocmai aici a luat nastere acest Athos? Ce are special acest loc?", il intreb pe profesor, desi imi dau seama ca nu e nevoie de explicatii: se simte ca locul este foarte special si nu ar mai fi nimic de adaugat sau de lamurit. "Aci, la curbura, au existat conditii geografice prielnice pentru a se dezvolta o viata timpurie", imi raspunde. "Zona nu este expusa intemperiilor, vanturilor, gerurilor. E un fel de microclimat ce nu cunoaste asprimea iernii. Apoi, mai tarziu, in perioada invaziilor, oamenii se ascundeau in muntii acestia si nu puteau fi gasiti de tatari si de alti invadatori. Era o zona foarte buna pentru refugiu. Si mai e ceva. Au existat in fiecare generatie batrani, buni povestitori, tarani adevarati, curati la suflet, care datorita acestei curatenii sufletesti au putut transmite din generatie in generatie lucruri foarte interesante." "Ce fel de lucruri?", tresar eu si ciulesc urechile. "Legende vechi de mii de ani. Aci exista o continuitate de locuire de milenii, dar arheologii nu au venit niciodata sa faca cercetari. Locurile sunt lasate in voia sortii. Multe nu sunt cunoscute nici chiar de localnici, doar fiarele padurii ajung la ele. 

Arheologii sapa in alte parti, la Pietroasele, Monteoru, Carlomanesti si Gheraseni, dar aci, in zona de munte, nu vin niciodata. Si nu doar ca sunt putin cunoscute, dar locurile acestea continua sa se salbaticeasca si sa se pustiasca. Au disparut sate intregi. Au fost parasite. Asa s-au pustiit Calugaritele, Magadani, Coltii de Sus, Linguresti, Lupoaia, Comarnici, Paltinu. La Matara mai sunt vreo zece locuitori... E o zona saraca, fara drumuri, unele sate nu au avut nici curent electric, tinerii au plecat, batranii au murit si au ramas in urma lor doar casele naruite si povestile... E trist ca locurile astea se salbaticesc, dar poate e si un noroc, caci in felul acesta vestigiile sunt mai protejate."

Schitul Agatonul Nou

Pasesc alaturi de profesorul Nica, ascultandu-i fascinata povestile. Tinutul stravechi, incremenit in timp, al curburii Carpatilor se afla in fata mea. Muntii Buzaului sunt de o frumusete pe masura salbaticiei lor. Satele si oamenii poarta in ei o samanta de stravechime ce se intoarce in timp, mult inaintea crestinismului, si chiar inaintea dacilor. S-au asternut straturi peste straturi de istorie si credinta, calugarii crestini au preluat de la pustnicii daci lacasurile sfinte, iar crucile au luat locul stalpilor dacici ai nemuririi. Nu cred ca am mai vazut undeva, in tara asta sau in alta tara, atat de multe cruci la margine de drum. Zeci, sute, la fiecare kilometru sau chiar mai des, cruci de lemn, cruci de piatra, povarnite sau drepte, cu simple scrijelituri sau frumos impodobite, umbre sfinte, ce pazesc drumul si ii apara pe calatori de rele. In trecut, numarul lor era si mai mare, dar multe cruci de lemn au putrezit si nu au mai fost inlocuite. Pe atunci, trecatorii se inchinau la fiecare. Drumul de la Colti la Ruginoasa, sub lumina rasaritului, este un drum al crucilor. Trecem prin Muscelul Caramanesti, Buduie, Scaieni, Vavalucile, Fisici, pe langa Bozioru, prin Braesti, sate arhaice, cu nume de legenda, stravechi. "Buzau" stiu ca e nume dacic, "scai" si "muscel" la fel, ma intreb ce poate fi o "vavaluca", cuvant coborat din basme cu zane si taramuri cetoase. Rasaritul soarelui printre crucile de la Vavaluci imi curata sufletul, iar drumul prin cimitirul de la Ruginoasa e o adevarata initiere, care ma ajuta sa patrund in lumea straveche a celor de demult. Aici, la Ruginoasa, sunt "Policiorii", salasuri ascunse, pline de semne ciudate.

Semne stravechi la Ruginoasa

Policiorii sunt doua terase de piatra cocotate sus, intre stanci, care au folosit candva ca adapost. Nu e usor sa te cateri acolo. Pe o suprafata de cativa metri patrati  "podeaua" de gresie e plina de semne. Trebuie sa calc pe  ele ca sa pot inainta, si simt un nod in gat pasind peste figuri ciudate, fragile, cu cine stie ce semnificatii sfinte

... "Sori", braduti sau spice, compozitii bizare, care au mereu 12 sau 7 linii, ceva ce seamana cu un pom sau o ciuperca, "fulgi de zapada" cu ramificatii asimetrice, turnuri stranii cu 12 "trepte", posibile figuri umane foarte stilizate,alcatuite dintr-un patrat, un dreptunghi in locul capului si doua dreptunghiuri in locul picioarelor, totul abstractizat si geometric. Spre deosebire de piatra de la Broscaru, la care m-a dus profesorul Nica, aici semnele par a fi mai grupate si contin si linii curbe, dar impresia generala este tot aceea de lipsa de coordonare. In plus, unele semne sunt vag figurative. Si aici au fost facute, probabil, la momente  diferite. Sunt si desene mai noi, caci zarim reprezentate cateva biserici cu trei turle, una "semnata" la 1914. ... Intr- un colt se afla un desen complex, care pare sa umple un dreptunghi. ..."Uitati-va mai bine: spicul din partea stanga,zig-zagul care delimiteaza desenul, semnele din interior,grupate in cadrane, adanciturile din partea de sus,  toate sunt elemente care se gasesc in tablitele  sumeriene." Ma lasa fara grai si nu am cum sa o contrazic. Desi pentru mine nu prea are sens, asemanarea este intr-adevar izbitoare. Turnam  apa peste desen, ca sa mai adancim contrastul.

 Diana copiaza desenul, cu un firesc care ma  descumpaneste: ei i se pare normal sa gaseasca  semne "sumeriene" printre stancile  Ruginoasei. "La noi sunt semne stravechi, cam pe fiecare varf de munte. Unele sunt cu totul necunoscute, nepublicate.

Altele sunt inventariate, dar sunt considerate "de interes  local" de catre autoritati. Unele au fost cercetate de un  inginer, Paul Lazar Tonciulescu. Nici una nu beneficiaza de  o minima protectie: ploile continua sa le macine, turistii care reusesc sa le descopere le distrug, fara nici o  mustrare de constiinta." 

 

Imi pun aceeasi intrebare ca si la Broscaru: oare nu e o gluma? Chiar sunt semne stravechi, autentice? Obisnuita ca la orice noua descoperire care nu se incadreaza in linia "oficiala", sa sara pe mine acuzatorii de fals, am stat si am privit indelung semnele, le-am comparat cu ce mai vazusem in alte parti si le-am facut zeci de fotografii. Multe se regasesc pe piatra de la Broscaru, care a stat in pamant sute de ani. E o legatura clara intre cele doua categorii de scrieri si probabil apartin aceleiasi epoci. 

Imi trece brusc prin minte ca filmele americane de aventuri, cu descoperitori de scrieri si artefacte stravechi, precum si documentarele gen "Discovery" sau "National Geographic" despre vechi civilizatii ar putea pali in fata a ceea ce am vazut eu in doar doua zile. Si asta este doar inceputul: in Tara Luanei ma mai asteapta aventuri incredibile.

... Ne asteapta un urcus aspru pe varful Turtudui, unde stim ca exista alta piatra scrisa.

Semne stravechi (dupa Paul Lazar Tonciulescu)

Si pentru ea, e prima data cand urca pe aceasta creasta. "Pe aici, toate varfurile ascutite se cheama Turtudui", ma lamureste. Diana are la gat un fluier cu care alunga mistretii si ursii. Din cand in cand, in timp ce urcam, scoate din el sunete ascutite. Apoi vorbeste. Imi tine o lectie de istorie. Nu stiu cum poate vorbi in timp ce urca pieptis, printre crengile copacilor prabusiti, pe stancile afundate in frunze uscate. Fac eforturi sa nu pierd nici o vorba, caci felul in care povesteste are ceva magic. Imi spune despre schiturile rupestre, despre calugari si haiduci, despre disparitiile din muntii Buzaului si despre o misterioasa ceata albastra, despre azurul cerului la Crucea Spatarului, despre comori si cautatori de aur, despre chihlimbar si Valva Baii, despre pasarea Phoenix si despre argonauti... In rastimpuri, mai sufla in fluierisca ei, apoi o aud citand in latineste din Ovidiu, apoi povestindu-mi despre zeii sumerieni, despre Prometeu, Caucaz, Colchida, menhiri, scrieri stravechi, ape tamaduitoare...

Tara Luanei

"Suntem in Tara Luanei. Batranii de demult povesteau ca Luana era un rege batran, un mare intelept, o fiinta atotputernica." "Un barbat?" intreb mirata.

Tara Luanei

"Da, un barbat. Exista si o varianta in care Luana era o fata frumoasa, o sa v-o spun si pe aceea. Asadar, regele Luana pazea portile unei cetati puternice, cu ziduri pana la cer. Aceasta cetate era luminata zi si noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate erau puternici, drepti si netematori. Atunci cand erau raniti in razboaie, Luana ii tamaduia cu apele vii si moarte din Valea Izvoarelor. Multi ani fericiti au trait ei, pana au venit vrajmasi in care de foc si au doborat soarele Luanei. Mare prapad s-a intamplat atunci pe pamant." Felul in care povesteste Diana arata limpede ca e vorba de o repetare fidela a unei povesti stravechi. "Pamantul s-a cutremurat din incheieturi", continua ea oarecum mecanic, ca si cum ar vorbi in transa, "iar locul cetatii a fost ars pana la jumatate de metru adancime si nu a mai fost calcat multa vreme, nici de picior de animal salbatic, nici de picior de om, nici pasarile cerului nu au mai zburat pe deasupra." Brusc, Diana pare ca se trezeste din poveste si trece la alt ton: "Eu cred ca apele tamaduitoare sunt cele de la Fisici, unde pe vremea comunistilor erau bai curative. Povestea regelui Luana este evident legata de un cult al soarelui, foarte vechi, si asa se explica si multimea de simboluri solare de pe pietre - stele, sori, cruci. Iar doborarea soarelui ar putea simboliza trecerea de la o credinta la alta, de la religia solara la crestinism. In cealalta varianta, Luana era o fata foarte frumoasa, venita din cer intr-un car de foc. S-a indragostit de un locuitor de aici si a ramas in locurile astea. I-a invatat pe oameni scrisul, cititul, medicina, si le vindeca bolile cu apa vie si apa moarta.

Dar fostul ei iubit a descoperit unde se afla si a pornit razboi impotriva localnicilor. Luana i-a invatat sa se ascunda in stanca, deoarece numai acolo vor scapa de trambele de foc aruncate de dusmani. Asa se explica multimea de asezari rupestre in zona Carpatilor de curbura, in special la Colti-Bozioru." "Se stie in ce zona s-au intamplat toate astea?" "Da, cum sa nu... E vorba de platoul Martirei..." Platoul Martirei! Locul fabulos in care inotasem prin flori de camp, in calatoria facuta in vara. Iar stancile in care s-au ascuns oamenii ca sa scape de trambele de foc sunt stancile din poiana Cozanei! Acolo, la Fundul Pesterii, vazusem pe pereti desenate multime de pumnale, varfuri de sageata si de lance orientate cu varful in sus, intre care erau figurate zeci de linii. Profesorul Vasile Boroneant spune ca sunt pumnale de tip akinakes, tipice perioadei sec. VI-IV inainte de Hristos. Imaginea este impresionanta, si parca ilustreaza, intr-adevar, un atac, un razboi, poate chiar trambe de foc.

"Tablita" de la Policiori

Povestea soarelui este cu adevarat stranie, si ar putea sugera existenta unei surse de energie care presupunea o tehnologie foarte avansata pentru vremea aceea. Ce sa inteleg din aceste legende? Ca in aceasta regiune cu energii ciudate s-au stabilit, candva, niste fiinte venite poate din alte lumi, posesoare ale unor tehnologii inaintate? Stratul de arsura a fost confirmat de unii cercetatori, dar nicaieri nu s-au facut sapaturi arheologice. De altfel, Fundul Pesterii este incadrat in Lista Monumentelor cu datarea in sec. XVI-XIX! In plus, se vorbeste ca in zona sunt zacaminte de uraniu, care au fost exploatate in secret pe vremea comunistilor, deci regiunea e radioactiva... "Sumerienii aveau 12 zei-regi", ma lamureste fata. "Cand intre ei se nastea un alt zeu, cel mai batran trebuia sa plece. Iar Luana e atestat, a fost unul dintre regii Sumerului, prediluvian, al treilea la numar. De altfel, numele acesta e strain de noi, nimeni nu il poarta, el apare doar in legenda". O las sa continue, dar pentru mine e parca prea mult. Am patruns dintr-o data intr-o lume fantastica, dar care e pe jumatate aievea: "tablita" sumeriana de la Policiori, scrierile ciudate de pe Broscaru, povestea regelui Luana, carele si trambele de foc, florile uriase de pe dealul Martirei...

Inscriptia de pe Turtudui

Linistea de pe Turtudui e tot mai stranie....Privelistea iti taie respiratia. Si nu doar pentru o clipa. Este atat de ciudata atmosfera, incat ma tem ca daca as respira, s-ar isca cine stie ce grozavie din senin. "Ma gandesc la disparitiile acelea din poiana Cozanei, de la Tiharia, deasupra Fundului Pesterii, unde pe vremuri domnea Luana si a avut loc atacul acela", imi spune Diana dupa cateva clipe de pauza. "Stiti, acolo au disparut in anii '80 doi baieti. Doi frati. Au disparut, pur si simplu, si nu au mai aparut niciodata! Te apuca racorile. Daca disparem si noi? Eu ca eu, da numa dumneavoastra sa nu dispareti, ca nu stiu cum mai dau eu fata cu domnul Nica!", spune fara urma de zambet pe chip. "Nu-i de gluma!"

Diana transcrie semne

Ne apucam sa cautam inscriptia. Sunt zeci de colti stancosi, si pe oricare dintre ei s-ar putea gasi scrierea cautata..... De jur-imprejur, doar eternitate. Pentru o clipa, am sentimentul ca am pasit in alt taram. E o liniste absoluta, iar faptul ca nu o aud pe fata vorbind ma nelinisteste. .... Reiau cautarile si o gasesc asezata pe jos, langa o piatra inalta, frumos fasonata, doborata la pamant. Sta si copiaza intr-un caiet inscriptia. Rasuflu usurata. Arunc o privire pe scriere si decretez scurt: "sunt chirilice". "Nu sunt chirilice", raspunde ea calma si absorbita. "E o scriere autohtona. Par a fi chirilice, dar sunt si semne care nu exista in alfabetul chirilic. De fapt, alfabetul chirilic deriva dintr-un alfabet de-al nostru, autohton." "Pi Pascul", citeste repede, pe primul rand. Apoi, sacadat, pe litere: "e-s-t-h-a-i-r-a-t-u d-o-g-a-v-b-u-i-l-i. Ce o fi insemnand?"

Preluat : Formula AS

Povestea trista a Volohilor romani din Ucraina

Incredibil ! Vorbesc limba română, au auzit că sunt români, dar nu au idee ce şi unde e România

"Gazeta de Maramures a facut o descoperire extraordinara. La doar 200 km de Sighet, există 1.600 de oameni care vorbesc o limbă asemănătoare limbii române din Evul Mediu. Li se spune “volohi”. Prin anii ’90, au aflat că, nu foarte departe de ei, existăm noi, alti oameni care vorbesc aceeasi limbă. Aceasta, datorită unui bărbat intors din armată, care le-a dat volohilor un radio cu tranzistori, fixat pe Radio Bucuresti. 

S-au refugiat toti la marginea padurii, langa satul ucrainean Poroscovo. Nu stie nimeni cum au ajuns ei acolo, nici măcar bătrânii, asa ca nu stiu nici cine sunt. Ucrainenii ii numesc “tigani albi” si profită de ignoranta lor pentru a le pune in cârcă orice nelegiuire doresc. Dacă ii intrebi, volohii din Poroscovo raspund ca sunt români, pentru că, pe când mergeau cu totii la muncă in Kazahstan, până la destramarea URSS, au aflat ca există un popor intreg care vorbeste ca ei. Dar pana acum, nu a reusit nici unul sa treaca granita, macar pana in Maramures si inapoi, pentru a le spune celorlalti daca este adevarat ce se spune: ca exista o tara intreaga a românilor. Mai mult, ei nu au stiut nici macar de celelalte comunitati de români din dreapta Tisei sau din alte parti ale Ucrainei.

Prizonierii altei lumi

Volohii nu numai ca vorbesc o româna de Ev Mediu, dar si traiesc ca in acele vremuri. Nestiutori de carte, intr-o saracie crunta, cu foarte multi copii si cu o speranta de viata foarte mica. Dupa cum au descoperit si jurnalistii maramureseni, in comunitatea volohilor există un singur batrân, pentru ca restul au murit, din cauza conditiilor extreme de trai si a bolilor. In casele de pamânt traiesc chiar si 30 de suflete, astfel ca observatia Gazetei de Maramures este justa: cel mai probabil, comunitatea din Poroscovo detine recordul absolut la natalitate. Pana la lasarea serii, pe ulitele noroioase, nu vezi nici un barbat. Toti sunt la padure. Mai-marele lor e “Laci Biraul”, care spune ca, din tata-n fiu, familia lui s-a declarat ca fiind una de romani. Dar pana acum nu a vazut niciodata un roman, o harta a tarii noastre, nu a auzit de Bucuresti si nici de Ceausescu. In principiu, e la fel ca restul volohilor, care stiu ca sunt romani si asta le este de ajuns. “Nu stim cum am ajuns in zona. Nu stiu nici batranii cum au ajuns aici. Ai nostri batrani ziceau doar ca suntem romani”, a spus Laci Biraul. Cum nu au biserica si scoala in limba romana, el spune ca toti copiii invata romana din familie. Laci Biraul zice ca fiica lui ar fi interesata sa invete carte, eventual in Romania. Pentru moment, insa, asteapta sa nasca. Nici macar la recensamantul din 2001, oamenii din Poroscovo nu au fost inregistrati drept romani. Ei spun ca le-au zis “domnilor cu recensamantul” ca sunt romani, dar, cum nu stiu carte, ei au scris ce-au vrut. O alta dovada ca cei din Poroscovo sunt romani din instinct sunt obiceiurile lor. De Craciun, canta si ei niste colinde vechi, pe care nu-si mai amintesc de unde le stiu. La nunti, canta din acordeon. Numele sunt tot de-ale noastre: toti sunt Ion, Vasile, Ileana, Iancu. Numele de familie e Volosin, de la valah.

Tapul ispasitor al ucrainenilor

Aceasta comunitate nestiutoare si nestiuta de nimeni pana acum este, la nevoie, tapul ispasitor al ucrainenilor. Refuzand sa le spuna români, ucrainenii spun ca volohii sau tiganii albi fură lemn, ii agreseaza pe padurari sau sunt niste oameni foarte corupti. Românii, insa, spun ca multi din ei au ajuns la inchisoare, dupa ce au fost pusi sa citeasca documente pe care nu stiau sa le citeasca, dar in care recunosteau ca au comis diverse nelegiuiri. Uneori, fac aceste marturisiri  in schimbul unei bucati de ciocolata, unui pachet de cafea sau al altor alimente de lux pentru ei. “Mi-i greu, că al meu sânge dă inapoi. Cade inapoi si mă doare când altii isi bat joc de el”, se plange Laci Biraul. Cei care i-au descoperit pe acesti români uitati de toti, invocă niste documente istorice, conform carora prin 1364, in zona Munkacevo, au fost adusi mai multi militari volohi. Tot pe atunci, in zona Poroscovo, s-ar fi infiintat sapte puncte de graniceri, unde lucrau tot volohi. Conform unui alt scenariu, românii de la baza Carpatilor Pădurosi ar fi urmasi ai ciobanilor volohi veniti in zona. Ucrainenii, insa, au alte teorii. Recent, un ziar ucrainean a spus ca volohii nu sunt români, pentru ca asa a decretat o delegatie, care a facut o expeditie stiintifica in zonă. Asa că, spun ei, comunitatea din Poroscovo este una bizară, vorbitoare a unui dialect românesc complicat, care traiesc ca niste tigani. Pana una-alta, românii, ignorati de neamul din care se trag si de neamul in care traiesc, sunt folositori cand e vorba de inchiderea multor dosare de furt si alte infractiuni de acest gen."

 Maramureșul istoric din drepta Tisei (regiunea ucraineană Transcarpatia sau Subcarpatia)

Sintagma „Maramureșul istoric” face trimitere la un teritoriu din care:

- doar o treime se află în prezent în componența statului român,

- celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând parte din Ucraina.

 

      

"Regiunea Transcarpatia/Subcarpatia (Zakarpattia) din Ucraina, are capitala in orașul Ujgorod (Uzhgorod). Principalele etnii din regiune sunt: ucraineană (incluzând și rutenii sau rusinii), maghiară, română și rusă.

Românii locuiesc compact (32.000 persoane după surse ucraineene, peste 50.000 persoane după surse românești) mai ales în partea de sud-est, cunoscută și sub numele de Maramureșul de Nord  în raioanele Rahău ( Biserica Albă, Apșa de Mijloc, Apșa de Sus, Apșița Veche, Dobric, Plăiuț, Strâmba, Paladi) și Teceu (Slatina, Apșa de Jos, Strâmtura, Teteș, Peri, Podișor, Bescău, Cărbunești, Bouțul mare, Bouțul Mic). Zona compactă românească a fost spartă artificial în două raioane pentru a i se diminua importanța la alegeri și  a desemna cât mai puțini primari și consilieri locali români.

Tot în regiunea Transcarpatia, pe lângă zonele locuite compact, mai întâlnim români și în Ujhgorod (Uzhgorod), Muncaci (Mukachevo) și Craia (Korolevo), Taraș, Bedeu, Buștina, Visc, Bocicoiu Mare și Hust.

Volohii români

Există însă o categorie aparte de români, circa 4.500 de suflete, trăind ca în Evul Mediu în creierii Carpatilor împaduriți, în sateleMircea (Mirke/Myrcha, 1.500 persoane) si Poroscova (Poroskovo, 3.000), în raioanele Velyky Berezin   și   Perecin, la 35 km N și, respectiv, 45 km N-E de Ujgorod, descoperiți în ultimii ani.

Acestora ucrainienii le zic “voloki” sau “loscarini”, care știu că vorbesc “rumânește”, dar au uitat cum îi cheamă.

Se pare că, prin 1980 în contact cu prima “cutie care vorbește” adusă din Afganistan de un soldat, fiu al satului Poroscova, adică un radio cu tranzistori, învârtind butoanele au constatat că sunt unii care vorbesc așa ca ei și au decretat că ei fac parte din poporul care se cheamă…”Radio Bucuresti”!

    Din relatările unui colaborator al fundației EMA în satul Poroskovo traiesc circa 1.900 de volohi, dintre care 1.250 sunt copii. Mulți nu știu nimic despre România, nici măcar unde se află această țară. Puțini au fost peste graniță, în locurile de unde se trag, desi mulți vorbesc limba română.

Din câte am înţeles, nimeni nu ştie exact cum au ajuns acolo, încă se fac cercetări. Unii au dezgropat nişte documente istorice şi susţin că prin anul 1364, în zona Munkacevo au fost înfiinţate zece puncte de grăniceri, unde au fost aduşi militari, alţii spun că strămoşii acestor volohi ar fi nişte ciobani ajunşi în zonă. Îşi spun “volohi”, termen care pe mulţi îi duce cu gândul la valahi. Sigur că s-au găsit şi persoane care să le conteste originea sau să spună că sunt ţigani. Presa ukrainiană îi numeşte “ţigani albi”. Ok, ţigani sau altceva, cui îi pasă, atâta timp cât vorbesc aceeaşi limbă ca şi noi, atâta timp cât reuşim să ne înţelegem?

În Ukraina sunt în jur de 10 000 de volohi, răspândiţi în câteva sate, trăind în case de chirpici, la limita subzistenţei.

Trăiesc izolaţi de lume, de societate, de civilizaţie, după propriile reguli. În sat nu s-a pomenit de divorţuri, nici ca vreo femeie sau bărbat rămas văduv să se recăsătorească. “Nu e slobod, nu se face”.

Dintr-un filmuleţ postat pe youtube şi din puţina documentare făcută pe net am aflat că astăzi au biserică, merg şi la şcoală, există şi nişte fundaţii care îi ajută, deci sunt speranţe ca traiul lor să se îmbunătăţească.

Întrebaţi ce au simţit vizitând România, doi volohi care călcaseră pământul românesc au răspuns simplu şi emoţionant: “Avem şi noi pe cineva!”.

In februarie 2011 reprezentanţi ai cotidianului Glasul Maramureşului, Asociaţiei “Valea Verde”, Uniunii Regionale “Dacia” a Românilor din Transcarpatia, Fundaţiei “ EMA ”, Fundaţiei “Rozalina” au strâns ajutoare (constând în alimente, îmbrăcăminte şi jucării), care au ajuns la volohii români.

Felicitări celor care s-au gândit la românii uitați de istorie în Poroscova, Transcarpatia."

       http://www.catalincornea.ro/2011/02/21/despre-volohii-din-transcarpatia-care-vorbesc-romaneste-dar-nu-au-auzit-de-romania/

           http://vienela.ro/volohii-din-ukraina/

"Interpelarea deputatului Tudor Pantaru catre Departamentul pentru Romanii de Pretutindeini in legatura cu volohii din Ucraina"      http://www.cdep.ro/interpel/2011/i5678A.pdf

          

SEMNAL de ALARMA referitor la ALBINE si mediul de viata

Tuturor iubitorilor de NATURA , de albine si de MIERE :

"Specialiștii în apicultură spun că albinele ar putea dispărea în următorii ani dacă nu se iau imediat măsuri de protejare. Cei de la Greenpeace au făcut un clip prin care dorește să atragă atenție asupra acestui pericol. În clip sunt prezentate albinele viitorul, niște mici roboței. Din păcate, filmulețul, deși se dorește unul SF, nu este foarte departe de adevăr. Un grup de specialiști de la Harvard a conceput o albină-robot care să facă „polenizare artificială.

Potrivit cotidianului italian Corriere della Sera, această amenințarea cu privire la dispariția albinelor există deja de câțiva ani, iar pericolul cel mai mare este legat de anumite tipuri de pesticide, în special de cele denumite neonicotinoide, care se folosesc în Europa pentru culturile de porumb, floarea soarelui și bumbac.

Comisarul european pentru Sănătate și Protecția Consumatorilor, Antonio Borg, spune că Uniunea Europeană ar putea lua unele măsuri pentru a limita folosirea respectivelor pesticide. Comisia Europeană a făcut deja o propunere prin care dorește ca pesticidele dăunătoare să nu fie folosite pentru o perioadă de cel puțin doi ani, iar o decizie urmează să se ia în următoarea perioadă.
Această problemă nu este doar în Europa, ci și în America de Nord, acolo unde același fenomen, denumit Colony Collapse Disorder, ar putea duce la dispariția albinelor. Potrivit specialiștilor, aceste probleme au început să apară în urmă cu aproximativ șase ani. S-a observat că pesticidele folosite în exces în combinație cu o creștere a temperaturilor au dus la scăderea alarmantă a albinelor.
Organizația Greenpeace acuză faptul că „unor companii multinaționale, cu bugete mari, care au investiții importante în domeniul agriculturii li se permite prea mult și trebuie să oprească folosirea intensivă a produselor chimice”.  De partea cealaltă, firma care produce pesticidele spune că nu există dovezi clare și că neonicotinoidele nu reprezintă un pericol pentru albine.
Reprezentanții UNEP (Programul Națiunilor Unite pentru Mediu) spun că aproximativ 85% dintre principalele culturi de pe continentul european depind de polenizarea insectelor, în principal a albinelor. Albert Einstein spunea că „dacă albinele ar dispărea de pe pământ, omul n-ar mai trăi mai mult de patru ani”.