NICIODATA nu e PREA MULT spus :
Am primit un e-mail cu un subiect întors pe toate feţele de cîţiva ani buni. Este vorba despre o descoperire arheologică ce implică necesitatea rescrierii istoriei. Am căutat pe Internet textul primit şi l-am găsit într-un articol publicat pe 6 septembrie 2012. Am găsit şi alte articole referitoare la acelaşi subiect. Dat fiind că l-am primit zilele trecute (5.1.2014), înseamnă că pentru multe persoane acest subiect a fost necunoscut şi inexistent la acea dată şi revine în actualitate pentru că a trezit interesul celor care au aflat de curînd. De aceea şi postarea lui în prezent. Spre deosebire de articolele consultate, e-mail-ul primit vine cu multe fotografii care vorbesc de la sine. (Nota blog-ului-N.B.)
Ce se caută, de fapt, la Roşia Montană, România
Am primit un e-mail cu un subiect întors pe toate feţele de cîţiva ani buni. Este vorba despre o descoperire arheologică ce implică necesitatea rescrierii istoriei. Am căutat pe Internet textul primit şi l-am găsit într-un articol publicat pe 6 septembrie 2012. Am găsit şi alte articole referitoare la acelaşi subiect. Dat fiind că l-am primit zilele trecute (5.1.2014), înseamnă că pentru multe persoane acest subiect a fost necunoscut şi inexistent la acea dată şi revine în actualitate pentru că a trezit interesul celor care au aflat de curînd. De aceea şi postarea lui în prezent. Spre deosebire de articolele consultate, e-mail-ul primit vine cu multe fotografii care vorbesc de la sine. (Nota blog-ului-N.B.)
Petiţia are exact acest rol, să cerem elucidarea adevărului. Dacă cineva crede că ŞTIE, să o spună. În rest ne putem exprima doar perspectiva proprie asupra ceea ce credem că ştim. (actualizat-27.3.2014)
Un nou post care întăreşte aflarea adevărului pe această temă:
Institutul Smithsonian admite că a distrus mii de schelete de umani giganţi la începutul anilor 1900 (spaniolă) (actualizat-8.2.2015)
* * *
În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, romîno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatîrşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din întîmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.
Faptul este cu atît mai surprinzător cu cît galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice, de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre minieri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti minieri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie, la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după cîteva săptămîni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească.
Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărît totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:
* * * * *
"Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu' 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeri 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmînd ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatîrşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpîni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape pînă în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase.
Atît valvele din mină cît şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să văd niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul, cînd l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Cîţi am intrat şi cîţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident, iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci cînd treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa... ca la vreo săptămînă, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tînăr, cu o cicatrice la ochiul stîng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili, dar şi cîţiva arheologi, cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi au început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă.
După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină. Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stîncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strînse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da' ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau cîte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitz-ul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu' şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu' cel tînăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scăpat una cum că scheletu' ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! "Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!" - a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! - "Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!... Ia luaţi-l pă reacţionaru' ăsta d-aci! Bîstro, bîstro!" Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au tîrît afară din mină. "Ia hai! Strîngeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă!"
Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strînsul şi cu căratul. S-a făcut dimineaţă cînd am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu.... Dar ştiu că am mîncat bătaie vreo săptămînă încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii, iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac...!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întîlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întîmplat după aceea. La o săptămînă după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine cînd intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu, cînd l-am văzut mi-a îngheţat sîngele în vine. "Uite Ioane, - mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo cînd s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu, ca şi tine, am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?" "Da, am priceput!". S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el".
* * * * *
Dar să revenim la lespede... Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică, iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea romînă a fost de acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi, condusă de un arheolog bătrîn cu o cicatrice în colţul ochiului stang.
Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decoperiarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la Moscova, iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cîntărind cu aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decît a fost estimată "piatra femeii insarcinate" (lespedea descoperită la Baalbek), numai aurul conţinut în ea reprezentînd cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decît s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decît tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatîrşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de romîni la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sîrmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată, iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă pînă la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012. La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au fost deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de către un bătrîn arheolog romîn de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care a atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul romîn şi pentru întreaga umanitate şi, în orice caz, incomensurabil mai mare decît valoarea ei economică.
Pentru argumentarea afirmaţiei, arheologul a prezentat atunci cîteva fotografii ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stîngă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfîrşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta.
Se pare că autorităţile romîne au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmînd ca după vînzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei !!!
Urmează declaraţia reputatului arheolog, al cărui nume, din motive de siguranţă personală nu se face public.
"Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci cînd la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei cîţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit, după o vreme, din uimire, totuşi, în afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea tîrziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă.
Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scînduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de către agatîrşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adîncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre, care-ncotro."
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane sus-puse de la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mîinile satisfăcuţi. Ultima dată cînd s-a mai putut discuta cu bătrînul arheolog şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi, în miez de noapte, dar nici acest lucru nu este prea sigur.
Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi întîlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme cînd veţi pricepe.
Semnează petiţia Roşia Montană AICI
Sursa recentă
Articol mai vechi Articol mai vechi
Un nou post care întăreşte aflarea adevărului pe această temă:
Institutul Smithsonian admite că a distrus mii de schelete de umani giganţi la începutul anilor 1900 (spaniolă) (actualizat-8.2.2015)
* * *
Un secret păstrat 36 de ani
În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, romîno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatîrşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din întîmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.
Hiperboreenii şi Shamballa
Faptul este cu atît mai surprinzător cu cît galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice, de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre minieri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti minieri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie, la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după cîteva săptămîni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească.
Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărît totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:
"Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu' 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeri 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmînd ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatîrşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpîni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape pînă în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase.
Atît valvele din mină cît şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să văd niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul, cînd l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Cîţi am intrat şi cîţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident, iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci cînd treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa... ca la vreo săptămînă, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tînăr, cu o cicatrice la ochiul stîng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili, dar şi cîţiva arheologi, cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi au început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă.
După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină. Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stîncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strînse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da' ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau cîte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitz-ul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu' şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu' cel tînăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scăpat una cum că scheletu' ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! "Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!" - a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! - "Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!... Ia luaţi-l pă reacţionaru' ăsta d-aci! Bîstro, bîstro!" Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au tîrît afară din mină. "Ia hai! Strîngeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă!"
Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strînsul şi cu căratul. S-a făcut dimineaţă cînd am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu.... Dar ştiu că am mîncat bătaie vreo săptămînă încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii, iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac...!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întîlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întîmplat după aceea. La o săptămînă după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine cînd intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu, cînd l-am văzut mi-a îngheţat sîngele în vine. "Uite Ioane, - mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo cînd s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu, ca şi tine, am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?" "Da, am priceput!". S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el".
Lespedea
Dar să revenim la lespede... Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică, iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea romînă a fost de acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi, condusă de un arheolog bătrîn cu o cicatrice în colţul ochiului stang.
Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decoperiarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la Moscova, iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cîntărind cu aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decît a fost estimată "piatra femeii insarcinate" (lespedea descoperită la Baalbek), numai aurul conţinut în ea reprezentînd cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decît s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decît tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatîrşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de romîni la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sîrmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată, iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă pînă la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012. La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au fost deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
Scrierea Dacică veche
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de către un bătrîn arheolog romîn de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care a atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul romîn şi pentru întreaga umanitate şi, în orice caz, incomensurabil mai mare decît valoarea ei economică.
Pentru argumentarea afirmaţiei, arheologul a prezentat atunci cîteva fotografii ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stîngă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfîrşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta.
Se pare că autorităţile romîne au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmînd ca după vînzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei !!!
Shamballa
Urmează declaraţia reputatului arheolog, al cărui nume, din motive de siguranţă personală nu se face public.
"Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci cînd la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei cîţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit, după o vreme, din uimire, totuşi, în afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea tîrziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă.
Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scînduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de către agatîrşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adîncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre, care-ncotro."
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane sus-puse de la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mîinile satisfăcuţi. Ultima dată cînd s-a mai putut discuta cu bătrînul arheolog şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi, în miez de noapte, dar nici acest lucru nu este prea sigur.
În atenţia cititorilor!
Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi întîlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme cînd veţi pricepe.
Semnează petiţia Roşia Montană AICI
Sursa recentă
Articol mai vechi Articol mai vechi
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu